Diagnosticul în medicina chineză

Diagnosticul în medicina chineză se articulează în jurul a patru axe:

Observarea vizuală: pentru a obține informații despre ten, vitalitate, forma și starea limbii, feței, celor cinci organe, celor patru membre, organele genitale, pielea și excrementele.
Observarea auditivă și olfactivă (chineza veche folosește un singur cuvânt pentru "a asculta" și "a mirosi") pentru a obține informații despre tonul vocii, respirație, tuse sau strănut, răgâială, zgomote intestinale, mirosurile pacientului și excrementelor sale.
Interviul: pentru a obține informații de la pacient despre boala sa, senzațiile sale, istoricul medical și obiceiurile de viață.
Luarea pulsului: în medicina chineză, pulsul poate fi luat la încheietură, dar și la gleznă, gât și multe alte părți ale corpului.

Prin gruparea acestor informații, terapeutul le analizează prin prisma teoriei medicinei chineze pentru a concluziona o stare a bolii. Nu este exact cauza primară care trebuie tratată, ci ordinea cea mai profundă care trebuie restaurată pentru ca bolnavul să-și recâștige sănătatea. Astfel, medicina chineză tratează cauza și nu simptomul. În acest caz, cauza bolii nu este ceea ce a provocat dezordinea (răceală, emoții, mâncare, etc.), ci dezechilibrul intern cel mai profund care se numește sindrom și care trebuie distins de simptomele percepute de bolnav. Astfel, un simptom precum durerea de cap poate fi cauzat de dezordini interne complet diferite. Desigur, cauza acestei dezordini trebuie tratată, dar atunci este vorba de prevenție și nu de tratament.